Psihoterapia de familie s-a constituit ca răspuns la constatarea că multe persoane a căror stare s-a ameliorat în urma unei psihoterapii individuale desfăşurată departe de familie (cel mai adesea într-un mediu instituţional: spital, comunitate terapeutică) recădeau odată cu întoarcerea acasă. Concluzia unei astfel de observaţii este aceea că situaţia familiei respective era profund perturbată şi necesita, la rândul său modificări pentru a putea menţine câştigurile pacientului. Aşa s-a conturat ideea intervenţiei terapeutice asupra familiei. 

Terapia de familie porneşte de la premisa că problema apărută la un membru al familiei („membrul-simptom” al familiei) reprezintă de fapt un semnal că ceva nu funcţionează adecvat la nivelul întregului sistem. Cel mai adesea tulburările se manifestă la unul sau mai mulţi dintre copii (sub forma enurezisului, anorexiei, tulburărilor de comportament, ticurilor, balbismului etc.), deoarece aceştia sunt la vârsta la care sunt în întregime dependenţi de familie şi de buna funcţionare a sa, în genere, şi a cuplului parental, în particular.

Dificultăţile care pot fi abordate terapeutic se refera  la  :

• comunicarea deficitară;
• crearea unor alianţe între anumiţi membrii ai familiei care îi exclud pe ceilalţi;
• inversarea inadecvată a rolurilor în cadrul familiei (copii parentalizaţi sau adulţi infantilizaţi) ş.a.